O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după amiază. Avusese o zi grea,
cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a
grăbit să–i iasă în întâmpinare. S–au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
-Mai lasă–mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două? Nici nu ştii despre ce-i vorba.
-Dar îmi poţi povesti, i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te–aş putea ajuta…
–Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M–am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi. Lasă–mă în pace! A mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s–a mai liniştit, când şi–a dat seama de greşeala ei, de supărarea pe care i–o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s–a întors. Acasă însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi
adormit. Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost
lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei.
Mama murise şi ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: „Lasă–mă în pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei–dragoste de mamă.
„După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.” (Fericitul Ieronim)
